uite
poate nu ar fi fost complet greșit
să-ți spun de lăcătușul, știi tu, lăcătușul de peste drum
cel care ți-a reparat chiuveta la baie
da, necunoscutul ăla în haine murdare de var, împuțitul,
ei, bine, da, ăla, știi, s-a prăpădit
nu c-ar avea vreo importanță pentru tine
dar sfârșitul lui în salopeta murdară m-a tulburat poate
mai mult decât propriul meu sfârșit, ca cel al unui frate, cine știe,
nu-i nevoie să-mi ții mâna, sunt bine, cred că
am mâncat prea mult, mulțumesc, și vinul a fost bun, dar moartea lui
nu-mi va trece oricum, chiar și atunci când voi face dragoste
ascuns în tranșeele unui război oarecare,
mă voi gândi la ochii lui neaoși, sticloși
și aburul ieșindu-i pe gură ca de sub capac,
contorsionarea lui și mâna cu unghii negre înfipte-n podea, uite,
mă gândesc, chiar acum, când tu mă privești scârbită,
cum tu nu privești niciodată sfârșitul tocmai din teamă
de-a nu vedea ultima suflare, dar
toate astea, iubito cu carne amară și buze negre de sare, toate astea
sub veștmântul ce ne astupă privirea și gura și totul
toate
îmi amintesc de dragoste, mișcările trupului,
coarde
cum ploaia pe casele cu acoperișul de tablă
nu iubito, n-am băut chiar într-atât încât să nu te-aud
plângând, tremurând,
pentru integritatea mea mintală, nu dragă, nimic nu-i făcut
să dureze, doar moartea
otrava asta când l-am privit chircit și mi-am amintit de tine
cum gemi și-apoi viața, în fine,
vezi bine că nu s-a sfârșit nici cu el, nici cu mine, cu tine,
ci mai vorace pare cu fiecare strigăt, chiar dacă instalatorul ăla împuțit,
poet sau nu sau orice,
poate era sau, nu știu, poate nu, ca tine, ca mine,
poate crea și el prin gunoiul acela prin care se târa nestemate
pe care doar cel ce cunoaște le poate găsi, nimeni nu poate judeca asta,
ei, bine,
nenorocitul ăla-a murit
și totul merge înainte, la fel, sau poate chiar, aș putea zice, mult mai bine cât nu am fost eu sau tu, Doamne ferește, oricine
putea fi, vezi bine, și totuși ființa din mine strigă, juisează
și totul e crunt, mă face să mă gândesc la
diferența rău-bine și la bătăile astea de ciocănitoare pe care ajungem să
le denumim timp și chiar să le îndrăgim printre zăbrelele acestea,
dar mai bine tac, mă privești atât de opac
și mi-e rușine că m-am deschis, tac
și o să-ți cumpăr mâine ce mi-ai cerut și, o să vezi, o să îți placă,
îți promit, o să uiți totul
și
o să fie bine