Taceți! Cuvinte grele și urîte ieșite din a lor gură,
De pămînt amar ca și-o cireașă mare și cărnoasă,
Durerea voastră provocată la ieșirea mincinoasă,
Astfel lumea-amuțește la ale voastre ieșiri neanunțate,
Cum voi la copii apăreți și ei învață că-s adevărate,
Privirea dulce spre oștiri de nori te calmează tare,
Ca și iubirea unui prunc cu mare adecvare,
Taceți! Blestemate cuvinte fără folos de augură.

Aduceți-vă aminte aceia care le folosiți frecvent,
Care nu au nici un bun folos în viața asta,
Amărîtă, dar onestă dacă știi să fii aceasta...
O urmă de lumină a vechilor profeți de seamă,
Se află pe-a voastră frunte plană și cu teamă,
De urît și de folosul diavolului cel din pămînt,
Acesta mare – negru ca iadul – de subpămînt,
Cu cărbuni înciși și roșii de fier încins cu accent.

Ca și pustiul de piatră cu stîlp de flăcări dese,
Etern și mare ca o jignire în suflet ne rămîne,
Cuvintele sunt la începutul de drum umane,
Ca și un flăcău în prima a sa zi de școală,
Cînd începe a scrie și a citi cu răscoală,
Ca și cum i-ai sufla unui om în a sa ceafă,
Este viitorul lumii fără aceste cuvinte de bîrfă,
Adînc și dese prevede pierdutul popor descrise.

Numindu-le cuvinte de drac în lanțuri încinse,
Ceea a pământului promise ca și unui câine,
Ca o monedă oferită fiecărui suflet ce conține...
O harpă muzicală de aramă cu coarda temerară,
Cuvîntul va fi speriat și atît de confuz afară,
Noaptea cînd stelele eternității lucesc puternic,
Și fără nici o teamă cu reținere de nemernic,
Cuvinte liniștindu-se și folosindu-se cătușe.

Din limba inspirată de conducător de seamă,
Prin undele greoaie ale literelor de carte,
Și-a poeziilor vechi și eterne foarte aparte,
Ele să nu mai fie multe și rostite atît de dese,
Gura spune fără nici un drept la replică alese,
Ca ori o să nască-ntr-un timp rece cuvinte,
Folosind în iadul fiebinte și sumbru de poveste,
Ca și apele de plumb adânc cu zid de teamă.

O, limba lui! De cuvinte albe și negre de carte,
Și negrele folosite ți-se rupe chiar și o foaie,
De basm și de poveste eternă și greoaie,
Scrise pe ea cu unghia și lăsând și urme de sânge,
Și uscat el îndrepta cuvintele urâte de înfrînge,
Ca și-o greutate de piatra cuvintelor fără seamă,
Și cum mai adăugai cuvinte ea se îngreuna cu teamă,
O, limba lui! Cuvînt urît ca și gura unui porc de curte.

01 octombrie 2010