vara aceea nu a adus nimic bun cu ea
bunica stătea la răspântie așteptându-și bărbatul
să revină călare pe unul din zimbrii de-i picta aia mică
cu stângăcie și-nverșunare
până când se rupeau foile sub apăsarea ei
până crăpa pământul
și nu mai creștea nicio floare din țărâna stearpă


eu îmi făcusem vizuina
la mijloc de câmp
strivisem sub tălpi tot ce era grijă și năpastă
pocniseră ca boabele de strugure
și totuși ceva s-a întâmplat
cum le păstram încă în mine
mocnind ciorchine-n piept



m-am dus la aia bătrână
i-am luat mâna și i-am așezat-o în dreptul inimii
- n-are rost atâta așteptare
și am știut atunci
că uite
eram amândouă ca două ulcele sparte
se scurgea viața din noi pe la încheieturi
și nu aveam brațe să cuprindem
atâta ființă



eu m-am întors în câmp
fără să privesc în urmă
dădeau târcoale păsări negre
pe mutește, fără scuturat de-aripă
m-am ghemuit cu genunchii la piept și pumnii strânși


uneori e bine să închizi ochii
atunci omul negru nu mai vine
uneori e mai bine să hibernezi
atunci nu mai ai gânduri
uneori e bine să fii fuior
să lași mâinile altora să te spună ca pe o rugăciune
uneori… doar uneori
ar fi atât de bine să nu existe cuvinte