Cînd te-am văzut, femeie cu un alt bărbat decît mine, Mărie,
Inima-mi bătea de nervi, știi ce mi-am zis în sine mie?
Acum te scot cu greu din sufletul meu fără nici-o reținere,
Voi pune sufletului zăvoare grele, decît cu punere de audiere,
Pentru al tău suflet de piatră și rece ca un cub de gheață,
Iubirea pentru mine avută ai înghețat-o bine dis-de-dimineață,
Al meu-i cald și nu vreau să răcească și să se îmbolnăvească,
Pentru a pleca de pe pământ și ați face tu de cap ca și-o broască,
Cu al tău suflet rece și de piatră – Mărie, dar tu ești moartă!? –.

Oare !? dar înțelegi tu cum ? Despre această gelozie,
Dorul după tine-mi arde și sufletul meu mi-l sfîșie,
Căci mă-ntrebam, dar tu nu m-ai iubit deloc, Mărie?
De fapta golănească mi-ai produs-o în suflet tu mie,
Dacă iertarea ți-ai fi dorit-o de la al meu suflet de agorie,
Eu te-am iubit cu inima și mintea, și credeai că nu ești iubită?
Te-am iubit nespus cu a mea toată ființă cu dar de mult orbită,
Dorința-i mare și atît de guralivă de-a te ierta din suflet,
Pentru a-mi deschide zăvoarele să te las să intrii ca un fulguleț,
Te visez la al tău căpătîi și te mângâi pe capul tău de prințesă,
Și îmi trec mâna prin al tău păr bălai și pur și mirosind a brîndușă,
Îți șoptesc agale la a ta ureche cuvinte de ademenire blândă,
Cît te-am iubit și am ținut atît de mult la a ta ființă frigidă,
Atâtor vorbe calde șoptite cu durere a iubirii mele ce-am avut-o...
Atunci cînd te-am întâlnit din pură întâmplare – „ iubito „ - ,
Acum cu valul de mângâiere a unei amintiri ți-a rămas de la mine,
Și-ți trimit o scrisoare ca-o săgeată din arcul cel al genelor tale de origine,
Scrisă cu durerea mea care ți-o port pentru al tău dor,
Priveai scrisoarea straniu de gingaÈ™ de durere amator,
Zi de zi, seară de seară mă gândesc la ceea ce a fost între noi,
La iubirea ta sinceră și eternă cum-mi spuneai și acum este gunoi,
Primesc o scrisoare de iertare de la tine – fostă onorabilă iubire -,
Imi spui fără nici-o mică reținere să mă întorc la a ta iubire,
Chiar dacă tu mi-ai alungat bagajele și pe mine din sufletul tău,
Eu în continuare te mai iubesc atît mult ca la începutul cu vecinul tău,
Destinul poate că face a te ierta și a fi din nou cu tine – iubită Mărie -,
Cu relația nostră dulce pe care am avut-o și acum poate fi la primărie,
Acum pot spun cu mîna pe inimă că nu vrea să te văd vreodată,
Numai Demiurgul sfînt îmi poate demonstra că tu femeie te-ai schimbat,
Acum ești de casă și un alt bărbat în afară de mine nu-ți mai pasă dezaprobat,
— Ah, în deșert, dacă aș fi acum și aș muri de sete pentru a te ierta,
— Off! – fostă preaiubită femeie -, mai bine aș muri de sete și durere de burtă,
Iubirea ce a fost între noi acum de mult să-o arunc înspre cerul cel luminos,
Plin de razele soarelui și pete de curcubeul speranței unui viitor prealuminos.

Am mare insecuritate și lipsa încrederii în mine de atunci...
Þi-a lipsit încrederea față de mine și ți-ai piedut respectul pe atunci...
Acel bărbat cu care ai fost era sigur pe el și încrezător în forțele proprii?
Nu-mi mai pasă de-a ta ființă – domniță Mărie – ești liberă ca și păsările cerului,
Să faci ce poftești și măcar să mai ai vreo amintire cu noi să i-o arăți domnieilui,
Poate mă vei chema la a ta nuntă pentru a vedea și eu acestă mascaradă,
Și te voi felicita spunăndu-ți la ureche – Te-am iubit nespus de mult -, camaradă.

28/29 septembrie 2010