Trebuie să înțelegem că omul este o floare în vază.
Dumnezeu îl iubește și nu îl lasă să moară. Îl pune la lumină în fereastră unde vântul nu bate și unde lumina îi este cel mai aproape. Îi pune apă curată, i-o schimbă când aceasta se învechește...., dar îl aruncă ca și pe floarea care în vază se vestejește.
Trebuie să înțelegem că omul este ca și floarea pusă în vază... Când este culeasă bumb și are apă înflorește pe masă. Culoarea ei este vie, frumoasă și plină de viață, dar când îmbătrânește atârnă pe buza vazei ca o paiață.
Trebuie să înțelegem că omul este o floare în vază. Este iubit atâta timp cât poate înflori, lumina și parfuma orice casă. Apoi, când începe să moară, puțin câte puțin, devine gunoi. Chiar și apa din care își bea zilele nu îi mai este izvor, ci o băltoacă grețoasă și urât mirositoare, nedemnă, săracă, lipsită de puterea de a mai da florii suflare.
Trebuie să înțelegem că Dumnezeu ne iubește. Suntem florile puse în vază. Atât timp cât suntem în lumina Lui ne dă și viață, ne și hrănește. Dar, după ce va fi venit seara, numai apa vie mai poate salva ființa florii din inima ta.