Se-ncinge vântu-n pletele-i cărunte,
ce-s împletite-n smirnă și tămâie,
alături, tu, femeie, ca o punte,
te rogi de el, o clipă să rămâie
și să-ți doboare trupul între maluri,
legând ce-a fost de ceea ce-o să fie,
să v-amintiți cum vă pierdeați în șaluri,
unul, pândind, pe altul să învie.
…Furtuna-i azi, un tremur în oglindă,
să spargă vrea, o clipă boreală
și coapsele-ți să prindă într-o ghindă,
păstrându-le în ziua ireală,
când toți și toate-or mântui iubirea,
unindu-se din nou chipul cu firea.