Stau pe stradă și este o mare pustietate,
Nici umbră de om nu văz pe bucate,
Privesc copacii cum frunzele sunt triste,
Și nu imanginez ca și ei sunt triști de capiste.

Ochii-mi închid agale ca și-o frunză toamna,
Câteva secunde și când i-am deschis și par baladină,
Lumea apăruse ca duzina de chibrituri,
Și mă întreb, dar oare ce s-a întamplat ?

Cum travaiele trec ca și un șarpe bătrân,
Priveam îndoiașat și trist cu sufletul de castan,
Cum conițele ieșeau pe strada aglomerată,
Cu mândria lor aparte, educate de durată.

Cum tinerii cavalerii pornesc la luptă dreaptă,
Istețimea voioasă li se arată pe față,
Mândria de cavaleri puternici fără aftă,
Ca și arma de război pe câmpul de luptă.