Ochi de zestre cu vânătăi nedormite
Zac în mine pribegindu-mă spre văi;
Câtă zarvă se ascunde în mâna unduirii
Către moarte, încât omul se vede dinăuntru
Deja născut bătrân.

Am murit atunci când o parte din tine
S-a topit cu tăcere peste altar...
Ce vin a curs pe mormântul meu atunci ...
Mustea cântecul beția nervurilor din lacrimi !

Mai ții minte când un leu cu o aripă sfărâmată
Ți-a mușcat glezna, eu am stors timpul
Și ți-am renăscut-o.
Ce bizar, erai singura femeie
Cu o gleznă mai tânără.

Sau mai știi poza de când eram abia nenăscuți :
Ochii noștri erau portavocea timpului,
Vegheat de o oaste de cuvinte.

Te rog, iubito, înainte să pleci
Mai aruncă o mână de pământ,
Plouă diseară...