Din piața centrală autobuzul a ieșit
clătinându-se pentru semaforul care nu își
mai muta culorile în nicio direcție.
Cu ambele mâini pe volan, înghițind sec, când de departe
apar gigantice afișe publicitare cu bere.
38 de grade la umbră. Oamenii își acoperă ferestrele
cu Timpul și Konsomoliskaia Pravda. Nimeni nu
poartă cravată. Niciun fel de mâneci lungi. Nimic.
Se aude Am avut o cărărușă de Zinaida Bolboceanu. Nimic. Doar
troncănitul roților pe șosea și câțiva oameni,
care își vorbesc, fiindcă se știu. Își
flutură benzile de hârtie lipicioasă de prins muște.
2 lei bucata. Mă simt străină aici.

Câteodată îți vine
să fii needucat. Să-ți plesnești obrazul drept.
Să alergi după o muscă prin autobuz,
chiar dacă musca nu se mai ia de tine,
să verși apă pofticios, când alții nu o au,
pentru ca oamenii să aducă reacții,
sau să rămână indiferenți, în umbrele ziarelor
din ferestre.
Am nevoie de mănuși galbene de cauciuc. Și de cuțit
clește ochelari pălărie apă clocotită
într-o căldare.

Parfumul a dispărut din pori
și nu s-a mai întors decât seara, între
pereții aburiți în care
mă sprijin. Arunc trandafirii ofiliți la ghenă.
Preferam să-i spun gheenă, pentru orice
context. Mă uit la scrânciobul roșu, pe care, mai
nou, l-au instalat în fața scării blocului meu, cu
o săptămână în urmă. Mi-e ciudă că n-am apucat
să-l încerc, atunci când mă grăbeam. Și deloc.
Îmi dau bretonul peste cap. Îl prind așa.
Stop. Acum gândește-te tu la asta.
Eu dau drumul la apă mai tare.
Acum amintește-ți tu. Nu saliva. Nu-ți aminti.