Stăteam pe o bancă, în jur copaci și arbuști,
verde și bine, atît de bine cum într-o poezie reușită,
o poezie pe care o recită copiii pe scenă,
o poezie ce se învață la școală cum un refugiu,
se adună profesorii în cancelarie și citează versuri,
comentează. Iată poezia secolului, murdară și plauzibilă!
Tremurul mîinii vine din înțelegere, nu din posibilitatea acestei capodopere
ce-mi stă pe limbă precum un șarpe minuscul, otrăvitor,
gata să sară la gîtul cititorului infidel.
Gîndind astfel, vocile țîncilor adunați la picioarele mele
păreau zgomotul altor lumi. Ei se distrau, se strîmbau, scoteau limba,
îmi lipeau pe spate hîrtii cu mesaje penibile. Marele poet-scria pe unul și acesta
stîrnea rîsete.
Am încropit o bărcuță din foaia pe care tocmai scrisesem
și am lăsat-o la apă,
copiii o urmăreau pe sub podeț, dincolo,
părinții urmăreau copiii dincolo,
apoi cineva a prins-o.
A deschis pagina udă și a citit cu voce tare,
și toți au repetat în cor.
După aplauze s-au apropiat de mine, s-au lipit de mine,
mi-au desfăcut de pe spate mesajele indecente.
Apoi au plecat, fiecare la treaba sa,
lăsîndu-mă singur pe bancă.
Asta e capodopera, mi-a strîns mîna vuietul valurilor,
și am plecat.