Cîtă cenușă,
Cît sînge,
Cîte lacrimi,
Cîte visuri,
Cîte cuvinte...
Cîte, cîte, cîte?!!!
De cît mai e nevoie
Să-mi pot lua aripile,
Lăsate-n gaj Pămîntului?

Am vrut să-i împrumut fericirea,
Dar mi-e imposibilă--
Uitasem de condiția măștii.

Vi le-am lăsat ca ceva
Incontestabil de scump mie,
Pentru a vă convinge de
Sinceritatea zîmbetului,
Purtat de pieptul care abea reușea
Să schimbe cursele de aier, privind
Nerăbdător, naiv...încă nou,
În ochii ce-mi promiteau așteptatul,
Dulcele schimb.

Lăsați-mi-le,
Le simt în reflexe suferința.

Supuse zilnic la ingurgitarea de lecții
Cu reguli și maniere ale ipocriziei.
Slăbesc, biciuite-n feluritele pedepse.
Nu mai am nici eu putere fără ele
Să-mi întorc înapoi,sus,
Măcar neființa.

Dați-mi aripile.
Poate-oi fi doar aier,
Dar nu și nefericită.