respirația, un buchet de flori în rama ferestrei. afară, lupii, ca bocetul unei mame.
s-a răcit iadul între noi și ninge cu fluturi morți. ne dezbrăcăm pînă la brumă
și strălucim ca niște cercei din cristale. nu vom fi niciodată în aceeași ureche,
poate nici în aceleași triburi. vorbele au înghețat în inimă și în locul lor spunem povești
de andersen. întunericul ne cuprinde precum albul așezat în părul de la tîmple
unde ar fi trebuit să ne scriem. dar n-o să ne scriem, doar vom aștepta să ningă
cu roșu de buze, cu păr negru, să ningă cu pămînt dulce și iarbă. dar iadul a înghețat
și nu voi reuși să-mi topesc clipele în forma trupului tău. mai rău de atît nu are cum
să fie: doi fulgi de zăpadă care cad pe o imensitate imaculată așteptînd un anotimp potrivit
pentru formarea acelui șuvoi, acelui torent, cea mai puternică inundație din istorie.