E ziua ta și-i seară, și-i tristă înnorată,
de pare-a sta și cerul să plângă ca și mine,
mă arde doru-n suflet și-n geana înrourată,
da-mi sing durerea-n taină, să n-o mai afle nime'.

Ce-aș vrea să fiu acasă, să fim iar împreună,
să colindăm prin pajiști ca-n alte seri de vară,
din stele-floricele, să-ți împletesc cunună,
să-ți spun: "Mulți ani ferice, iubită Mărioară"!"

Și-apoi să-mi cuprinzi gâtul, cu moi și calde brațe,
să stăm tăcuți, ferice, cu gându-n depărtare
și-n zări ce-n joc de umbre, privirea ne-o răsfață,
să țesem blânde-imagini de inimi visătoare.

Știu că-n acele clipe, în sufletele noatre,
ar fi seninătate, făr' fulg de nor ce poate
să-ntunece cu-o pată zările-acelea-albastre,
în care toate-s vise și visele sunt toate.

Mă doare-n pieptu-acesta unde se zbate viața,
când zilele-s de zbucium și nopțile deșarte,
când știu cu-acelaș zbucium-mi mijește dimineața
și-atât de lungă cale de tine mă desparte.

Și-această zi va trece, că-n goană vremea trece
și-o să mai treacă multe, cu multele dorinți,
dar când în lacrimi noaptea, obrajii-o să se-nnece
să lași să curgă-n voie șiroaiele fierbinți.

E ziua ta și-i seară, și-i tristă înnorată,
de pare-a sta și cerul să plângă ca și mine,
mă arde doru-n suflet și-n geana înrourată,
da-mi sing durerea-n taină, să n-o mai afle nime'.