Codrii au membrele suprapuse
păduri cam sfârșite de stejari fagi conifere
jnepenii stau precum firele de păr ridicate pe creștet
în creierii munților
animalele mai se-ncred în inima crudă-
a pământului

Pleacă-ți fruntea pe scoarțele simple
ciobanul pădurarul te-așteaptă-n sălașuri bordeie
fructele pădurii sunt sângele buzele
între obraji din nuiele

Coacăze fragi zmeură afine
îți va pune cineva pe frunze de brusture
și mai întâi într-un ceaun adânc miezul mămăligii vârtoase
în multă brânză de capră sau oaie
ca să te saturi pe viață
să nu ceri niciodată decât poposiri ca aceste
nu simple îndrumări
când rătăcești drumul forestier slab marcat
de-ajungi la canton

Stând în tovărășia unui bătrânel pădurar și-a unui nepot cioban
privești afară cum ți se recapitulează vremurile
când se mai făceau bune transplanturi
cu pepiniere bine stabilite colo sus pe-undeva
unde-
"A rămas iată o culme defrișată
și-o vale dincolo de ea a plângerii" –

Poiana lalelelor
narciselor
ori a bujorilor
stâncile alpinei flori-de-colț
sunt pe cale de dispariție
de întoarcere
"la strămoși" deveniți
vegetali
minerali -
"rezistența din Făgăraș înnăbușită-n râuri
cu lacrimile Loviștei Sibiului și meleagurilor bârsene
de către cel ce-a fost apoi șeful de temut al Aiudului
Gheorghe Crăciun" -
îți spune înțeleptul cantonier revenit din infern

"Ia-ți bade fructele și-aromele astea-n desagă
nu de alta
dar să mai rătăcești pe la noi și-altădată" -
îți mai zic oamenii pădurii
acești doi paznici
ai muntelui
sfânt tăicuț