stând în genunchi

privesc cu destulă atenție
butoanele circulare
pe care se indică
cele 99 de etaje ale trupului.

pe acoperiș se ajunge pe scări,
la subsol doar
când se aprinde becul roșu.

cifrele sunt arabe,
luminile celești.

femeia incoloră,
abia ieșită din palma mea,
numără:

1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10,
11, 12…

13 cavaleri,
un templu
și un pahar spart.

nimeni plângând,
nici măcar lapidând vreun geamăt.

apăs cercurile
unul câte unul;

când ajung înaintea zidului,
din ochi un crocodil
își scoate capul,
vărsând câteva lacrimi.

așază o coroană imensă de flori
pe mormântul zilei de marți —
martir al luciului
și al holocaustului
de cioburi și de cai pur-sânge.

la ultimul etaj,
un strigăt
își trimite ecoul
să mă ajute
să urc scările…