De fier aceste gratii, și-amurg și aer greu,
Și-atâția cască-gură de-avalma 'n jurul meu.

Râzând ei vreau să vadă mereu truditu-mi joc,
Cu bețe mă 'ntărâtă să nu stau la un loc.

«Cum seamănă cu omul! Și-urâtă e!» Și stau
Privind cum hărțuită din colț în colț eu dau.

Voi râdeți făr' de milă și lacomi de privit,
Pe când eu, biata, tremur cu suflet istovit.

Vai, veseli palmierii în minte când îi am
Și mândrele liane pe cari mă legănam

Sunt trist atunci de moarte, nu văd nimic, nu știu -
Voi râdeți și mai tare, strigând în râs: Musiu!

Și ca prin vis a voastră injurie-o aud.
O, de-aș mai fi vr'odată prin codrii mei din Sud!

Iubită fui, ferice, sărind din pom în pom
Și nu mă găsea nimeni urâtă ca un om.

Simt negurile morții pe ochii 'ntunecați –
Aveți de mine milă și 'n pace mă lăsați!

De fier aceste gratii, și-amurg și aer greu,
Și-atâția cască-gură de-avalma 'n jurul meu!