de câte ori n-am spus: ultima dată!
dar am primit iertarea altui anotimp. vinul fără pretenții mi-a vărsat în suflet
rugina unui ceas de mână rusesc

veți tresări fără să luați aminte
când pașii mei vor șerpui prin frunze

vântul peste piele pe rând ne va trece
stârnind parcă scrisori fără adresă

poate că aș începe chiar să sper. dar orașele put a prăjeală și-a apă sălcie
respirația tuturor lasă dâre pe geamuri
ca niște melci regurgitați de broaște râioase

sufletul meu e încă un cătun de munte. cu străzi firave prelungi cu pietre mici
cu oameni ce-și dau bună seara la poartă
și-ți zâmbesc nici ei nu ar ști să spună de ce

mai sus e cimitirul nopților în care
să mă simt viu mă ascundeam de oameni

beam cu înghițituri mici inspiram cu voluptate
cu nările înfiorate ca un animal

dacă mai prind un răsărit acolo
de mâine nu vă mai salut
sunteți turnători de alei. ați îngropat iarba. zăpada nu mai doarme peste păpădii