poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-05-03 | |
Madona
În mijlocul serii se aude de-afară Sub razele lunii străjuiește încet O umbră de fată, o urmă, o floare, O voce suavă ce iese din apă E oare luceafărul oglindindu-se în lac? Oare e luna dezbracată în ape? E o madonă ce plutește-n derivă Cu gândul atinge apa cu tact Se poate să fie într-adevăr ea aceea Ce îmbată de dor pe rând toți artiștii Ce multe ofrande în dar ea primește Și iarăși se aude șoptind prelung “da!” Ar putea ea să fie prințesa ce dusă În gânduri purta o stea printre gene Parfumul său năucea prinții din vreme Dar ea tot plutea, de gânduri răpusă “Atinge-mă, pășește ușor vin’ la mine!” “Madona, e apă, nu pot să pășesc…” “Ușor, nu vrei să m-atingi, să mă pipăi?!” Și apa înainta tot mai mult înspre mine “Da vreau!” și atunci fac un pas mă avânt Dar piciorul meu ‘stâng’ nu ascultă și intră În apa ce pentru ea pare-o plută “Madona apa-mi ajunge la glezne, m-afund!” Dar ea plutea tot mai mult in derivă “Hai, vino, te vreau chiar aici lângă mine” Și apa mă cuprinde tot mai sus pân’ la brâu Un val de senzații din al său trup cu căldură Plutește spre mine și mă-îmbată pe loc “Madona, apa mă cuprinde mai mult Întinde-ți te rog un picior înspre mine Să îl sărut doar pe vârf ca să pot să ma urc…” Dar ea tot zâmbea sub aștrii ceresti Apa trecuse demult peste mine Un fior cald declanșează emoții “Madona mă afund, ce splendidă esti! “ Și atunci ea se întoarse, îmi șoptise ceva Așa ca o rugă , “ce vrea să însemne?!” Nu se înțelege prea bine în apă se termină–n “esc” auzisem cumva A fost ultimul lucru rostit de madona Eu mă cufund, ea se înalță de mine Rămân fără glas și lumină-n curând “De ce mi-ai făcut asta chiar mie, madona?!” “Te blestem să împietrești și să fii moartă Ca mine, să nu te mai poți arăta niciodată Să fii stearpă ca și orice stâncă în apă Să nu mai poți să vorbești niciodată!” De atunci, apele oglindesc seara luna Nici stâncile n-au viață în mijlocul lor În lacul nostru privește băiatul O floare de lotus cum plutește întruna
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate