poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-05-01 | |
ELEGIA
civis Transilvaniae, Crisii et Banati, VIOREL-GHEORGHE de CHYBUR * , natus in Bocșa Caraș-Severini, Anno Domini MDCDXLIII (1943), licențiat în filologie la Alma Mater Napocensis, prin vremi de restriște, TRIMISÃ autorului celui mai onest părtinitor Dicționar analitic de opere literare românești, poet, istoric și critic literar, ION POP, din cetatea fără tăgadă daco-romană, devenită prin timp și vremi Sinteză genetică, dar conservată drept capitală a ținuturilor limbii române. Nu voi începe, cum aș vrea, drag Magistru, cu osanale închinate-n captatio, fără candoare o spun, ci dorind să știi cine și ce sunt pe a Terrei matrice, când cu-ndrăzneală ieșit-am la cântul nesățioasei muze în dans deșănțat cu ale ei surate pe lacuri, prin păduri, ori pe plaiuri ascunse de nori nărăvași; dar de ce tocmai acum, că doar ani doi ne despart întru al paisprezecelea lustru, grăiescu-ți cu osebire. __________ Numeroase ocazii avut-am să-mi revărs prea-plinul de amiciție pentru-al tău fel de-a fi întrupare de-nalt spirit printre discipoli, și când Magister diurno fostu-ne-ai, și post temporem, când înșine magistri ludi am devenit. Peste tot recunoaște-vom aura dăruită ție printre cei dăruiți, cununa împletită dintr-a dafinului frunză, de-un Demiurgos surâzând înspre cel căruia-i străluce pe creștet. (mă simt dator acum să demasc Theoria despărțind ce suporterii săi despart: Eul liric – de poet, Naratorul – de autor. Tot astfel însumi stau aplecat deasupra colii răbdătoare și-ncerc să-mi luminez prezumtivul cititor destăinuindu-i ce încercat-am când m-am decis să „denunț” eu, mai sus, tristețile, cum dominat-au existența-mi mascată-abil de-aparențe sub aceste două prenume, Viorel-Gheorghe), deci... Aduși sunt pruncuții spre viața terestră fără s-o ceară anume cuiva, doar cu spirit în boțul nevârstnic. Din pântec mănos, știi bine, începe lucrarea, sfințită prin tainic botez, apoi cel spre răstignire ales iertat e de crucea Împăratului lumii. Astfel și eu, grozava povară, împovăratei prin soartă femei lacrima i-am curmat cu țipete și plânsu-mi pe-ntrecute, în Bocșa, din Caraș, natala căsuță; deodată universul întreg îl cuprinse-n micul ocean placentar, înghițindu-l, pe urmă liberând capricioasele parce, ori ursitoare, ca să-și desfete orgolii slujind promisului paradis, sau, dimpotrivă, lui Hades neîmpăcatul, deslușind lumini și tenebre vorace. Legendă-i doar toată această năucă magie menită slăbirii credinței în Cel ce-i Stăpân peste tot, și pe toate le află. Așa fost-am și eu trimis să stau mărturie alcătuirii mirabilei ordini, dimpreună cu toți purtătorii de suflet celest, care în ceruri se-ntorc de-ndată ce la soroc au ajuns; în felul acesta crescut-am până la fragezii ani doi, când purtându-mi de grijă mult iubitoarea mea mamă, când Virginia, a nașei mele fiică fecioară, pe brațele căror pluteam fără grijă și îmi ascundeam la pieptul lor capul să n-aud al bombelor șuier, surâzând luminii ce ziua frumosul Phoebus ne-aduce și pace când munții din jur încetau să tresalte; tata fuse tainic trimis cu ordin să lupte-mpotriva cruzilor partizani ai lui Tito, sadicul despot, ce-a reușit pân-la urmă să-ntemeieze un comunist regim al terorii-n ținuturi de serbi stăpânite. Toate acestea mult peste timpuri mama îmi povestise și-mi porunci să nu uit drumul bătut cu tristețe. Cercat sunt să cred că de-atunci rămas-am cu spaima de zgomot prea mult și prea tare, cum ceva mai târziu scrie-voi; frica, aceea ce lumea o guvernează, mi-este soră, cu toate că-n viață, știut e, doar moartea-nspăimântă, și nu Decalogul pe care atât de frecvent îl uităm atunci când instincte primare ne-atrag în vârtejuri incontestabil plăcute până la uitarea de sine, încât nici senectutea nu își ascunde rușinea. Avut-am, iubite magistre, ani doi când ai mei m-au adus în satul acesta mai mare, de i se zice Jibou, ci toți dinăuntru-i, numindu-l oraș, îl răsfățau cu amor, parcă ființa-i anostă ar fi primit-o în dar. Aici mi-am trăit copilăria și-adolescența de-atunci printre amici, rudenii și cunoștințe dragi mie, precum, la rându-mi, le-am devenit astfel, cald impresionându-i prin respectuoase purtări, prin mult rostuiții talanți în viața cetății; prea lungă-ar fi lista dovezilor, și modestia, de-i neputințelor mască, refuză să joace al scutului rol opunând scârboaselor bârfe adevărata menire de când amintiri ascund între hățișuri din pădurea memoriei; devastator stârnească-mi mânia, căci violența din preajmă-ne o scoate-n priviri, mi-o strecoară în brațe-ncordate, apoi năpastă-i pe capul vrăjmașilor șui, sau nevolnici. Mai stăruie de inima cetății aproape clădirea în care generații de prunci găsit-au fermecați rosturile-nceputului vieții supuse celui spirit amical prin ordine, bunăcredință și jocuri; îndrăgit-am și eu la rându-mi prieteni păstrați până azi în visteria sufletului, precum și tinere doamne educatoare supuse sub vitrege vremi, atunci când roșia molimă se întindea, cumplit blestem, peste poporul acesta-ncurcat între atâția genomi, adesea plângându-și de milă și furibund doar când îi ajunge cuțitul la os, cum se spune. Boala a prins în mreje de la-nceput pe-atinșii de vicii și boli, cum lenea, beția, destrăbălarea la toate părtașă. Pentru-acestea fiind socotiți culpabili cei vrednici, năpăstuiți mai apoi, deportați și închiși, torturați și, întru veșnica urmașilor pomenire, uciși. Eu însă creșteam fără griji, căci grijile toate-mpovărau spinarea bunilor mei părinți, singurul lor copil nici să bănuiasc-ale viețuirii viclene meandre. Totuși, voi ține minte cum indivizi, purtând haine din piele, au năvălit într-o seară în casa vecină, de unde-au ieșit ducând pe Drăgan, avocatul, încătușat, și pe-a lui mai vârstnică soră (mamei mele amică), legată la fel. Peste vremi aflat-am apoi a-ntemnițării pricină: făr-ascunziș prieteni erau lui Iuliu Maniu, domnul ales din țara Silvaniei să ducă povara năpăstuitului neam pe golgota prezentului vitreg, biciuit mișelește, ucis și-aruncat, precum fuse Bălcescu, în groapa comună. Prin astfel de jertfe ajuns-au mișeii la butea cu miere, din care până și azi se înfruptă nevrednici urmașii direcți sau nepoții purtați cu de-a sila pe la școli cu ștaif și renume în țări atât de blamate odinioară, când ode-nchinate prostiei toți fredonau bălmăjind, transpirați sub intelectual efort. Urmat-au apoi multe-arestări, dispariții stranii de preoți supuși Romei străbune, sau militari patrioți. Iar eu percepeam întâmplarea fără a-nțelege îngrijorarea și spaima adulților ce se-nvârteau în cercuri din care și părinții mei făcut-au parte. Împlinisem primăveri șase; noaptea-și croise fad veșmânt, era toamnă târzie, tata, ieșit de curând din spital, citea rugăciunea, rezemat între perne, iar eu, alături întins, i-ascultam cuvintele, nu toate prea bine-nțelese, deși ale lor sonuri cunoscute-mi erau. Mama trebăluia încă-n bucătărie, de unde, având chipul schimonosit de spaimă năvăli peste noi, iar din spatele ei s-au desprins doi ciocli costumați, așa cum ți-am mai spus, în veșminte lungi din piele; purtând pe cap pălării, mâinile-ascunse-n buzunări, răstiră poruncă tatălui meu să-i urmeze de-ndată. În următoarele clipe, acesta lăsă cartea din mâna care, apoi, strecurată sub pernă, apucă obiect sclipitor, și-un țăcănit metalic percepui. Îndreptându-l către nepoftiți, le răspunse calm, hotărât: „Vă-mpușc și mă împușc, dar viu de-aici nu mă veți duce!” Aflat-am mult prea târziu că întâmplări atât de sinistre deveniseră-n acele vremi cauza groazei, cum ca un năvod zvârlit de năieri peste ape se-ntinsese; mursecată de vipie vara pare mai blândă decât cruzimea prostiei; dezlănțuită zămislește ura, doar în infernul din suflet jarul hrănindu-și; ai terorii colportori uitaseră versetele sacre, dacă vreunii cândva, în genunchi, ascultaseră în temple sfânta Messă, liturgice imne, disperate rugi, chemări spre coborârea Sfântului Spirit creștin asupra celor ce-și ziceau atei; acum la bătrânețe înțepenesc vag prosternați în fața icoanelor, vicleni în speranța că Judecătorul suprem aceeași măsură folosește la decantarea finală. Dar să revin la povestea-ncepută. Servitorii fricoși ai urgiei ridicaseră mâinile spre umeri și, urmați îndeaproape de tata, părăsiră casa. Între timp, curajoasa mea mamă se furișase pe la vecinii cu care împărățeam aceeași curte; toți împreună au stat la povești spuse în șoaptă, întreaga noapte, sub crepusculara lumină de veghe a unei lămpi cu petrol; eu adormi-voi sub vraja vocilor în surdină până în zorii următoarei zi, când fostul coleg al tatălui meu, acum plutonier de miliție, veni și-l rugă să-i predea armamentul, ceea ce se-ntâmplă, sub garanția că va avea liniște de-acum să-și ducă zilele, de-i sunt hărăzite. Au cunoscut ai mei de-atunci greutățile vieții, deși nu s-au plâns, și am început la rându-mi să le percep făr-a pricepe, furat cum eram de fantasmele copilăriei, prieteni de joacă având copii din vecini: de țigani lăutari, de evrei comercianți, și de unguri, toți vorbitori de limbă maghiară pe care și eu o învățam (maica-mi fusese crescută-n incinta conacului Döryi, de nașele sale, mamă și fiică; ajunsă la ani nouăsprezece, alt drum a-nceput alături de tânărul subofițer de jandarmi ce-avea să devină ceva mai târziu pământeanul meu tată). Ce jocuri! prin grădini scăldate de valea curgând limpede pe sub calea ferată până la suavul sărut, printre sălcii pletoase, cu Someșul tandru, călătorind apoi împreună pe lângă dealuri silvane, cu alte văi îmbrățișându-se pe drum înspre Tisa, pusta făcându-și-o culcuș mănos. Viața se derulează ca o peliculă veche de film pe o rolă, prea mică se pare oricui ce-a ajuns la ani optzeci cel puțin; prin cele patru anotimpuri dacă a trecut, firește, la multe-ntâmplări părtaș fiind cu sârg și-mplinire. Cum trece timpul nu stă în seama copilului să știe; pentru el, în vremuri de pace, viața-i fără sfârșit, călătoria-ncepută, spre cealaltă parte, castă, a existenței, de către cei pe care, fără să știe, îi iubea, de-a cărei dezlegare nu-și bate capul. Doar două anotimpuri cuprinde cu adevărat anul: vara și iarna; farmecul primăverii și bogata în culori toamnă sunt neglijabile praguri. Să-și apere epiderma de-a nuielei usturime sau a brăcinarului patern sfântă mângâiere, pentru nesocotirea contractului social cu-adulții săi protectori, el nu știe să urască, ci poartă ranchiună doar celor care-i rănesc prea des firavii muguri de orgoliu, numai până în pragul plecării din vârtejul căruia i se spune, oare de ce, viață, când știm că-n fiece clipă murim întru veșnicie. Mult cugetat-am de-i potrivit să repet ce-au spus filosofi renumiți și poeți din antice vremuri până azi când elegii ademenit-au, și preamăresc întru toate mistuitoare tristeți mai tăcut și avid spirit decât a bucuriilor deșănțată fervoare din tot ce-n juru-i ocheade și gesturi lascive îmbină; supărarea urmează părelnicei bucurii de-o clipă precum însoritele zile furtunii se-nclină. Astăzi de-ncerc să privesc versantul pe care-am urcat, nu pot desluși mai multe ramuri cu flori, al bucuriei prilej, decât pomi desfrunziți, uscăciunii sterpe orândă; (cohorte - artiști ai seminției terrestre de-acum, din începuturi până-n prezent simțit-au la fel, coronând apoi elegia; de cum s-a născut, să fie-n celestul ținut regină a tristelor despărțiri de oamenii dragi, legate în vers și-n formule rigide, precum știi). Câte amăgiri ascund aparențele simțit-am și eu, încurajat cum eram de efemere succese; concetățeni – prieteni, rudenii, colegi și dascălii mei au văzut în imaginația-mi spontană talent, la joacă, serbări, tocind podeaua clasei, scândura scenei în dansuri, scenete, piese de teatru, solist vocal; îmi plăceau, devenisem prizonierul artelor, precum și mai destoinic sclav literaturii beletristice. În anii de liceu tristețea se-adânci, când des mă prindea vicleana boală de-i zicem iubire, iar eu scriam fiecăreia dintre presupusele-mi „drăguțe” câte-un acrostih sau un dulceag-provincial poem, strecurat, pe-ascuns, în buzunarul hainei sau în pupitru; producțiile-mi deveneau apoi doar cocoloașe râzând și dând cu tifla în zborul lor împleticit spre coș; doar muzele zâmbeau printre lacrimi cu înțelesuri. Nu cred să fie în structura comună a vieții aspect cât de mărunt pe care nu ai putea să îl dezghioci, zadarnică-mi pare strădania; încerca-voi, dar, coarda răbdării să n-o întind cât să plesnească, de-aceea îngăduință îi cer domniei-sale cititorului chinul sau plăcerea lecturii să îi scurtez de-acum, iar domniei-tale, Magistre, blând și cu dreptate reproș pentru-ndrăzneala de-a scrie, respectuos invocându-te. ---------- * toponim consemnat în primul document de atestare a localității JIBOU (1205). Cât despre cele două prenume, mă simt dator să divulg celui interesat că Viorel (nume specific pentru început doar Transilvaniei, fără corespondent în alte limbi – eventual în italianul Fiorello) vine de la femininul Vioara, diminutivat Viorica, Ica, cum o chema pe mama. Pe tatăl meu și pe bunicul din partea sa îi chema Gheorghe, în vechea greacă însemnând „lucrător al pământului”, prenume pe care l-am primit la botez, asociat primului. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate