astăzi se vor deschide gurile de la metrou
și vor ieși câinii flămânzi
chirurgi iscusiți în a smulge carnea

nu voi putea nicicând să'ți povestesc de crima la care
spectator poate
(ca înotul noaptea sub ape
fără punct de reper, fără nimic)

ei urlă și își mănâncă propria foame
nu știu nici-gând de moarte
pupilă ce se dilată
și-mi zic - nu pot să mai mor
dar, uite, se poate, vezi bine
și din plastic pe scenă poți încropi flori
nicidecum atât de sălbatice
dar

uneori moartea mă vizitează la ușă
răbdătoare
să mergem undeva, să servim un ceai, o cafea
să mergem unde vrei, îmi zice

șterg cu mâneca geamul
prin ochii pierduți te simt adulmecând
zidurile
cu degete fisurate ca și cum toate ar crește invers
cruste de vopsea dintr-un afiș pictat fin în oranj
o umbră de zbor
peste întunericul îmbibând retina, nopțile,
hainele ce le îmbraci grăbit
și
jos o mașină ce așteaptă pe asfaltul dur ca o spinare de șarpe
(pântec steril)
pe masă strălucind emailul ei sfidător ca un zâmbet
sub fereastră tăcerea celui ce caută îndelung în gunoi
eu devin tu
dar tu-eu
te aud parcă
nu

poate că moartea mă va cunoaște
cum mă cunoaște vecinul ce-mi aduce prune verzi, busuioacă
la patul de azil cu notă de plată
dar poate nu
și-n loc să-mi zică pe nume va striga "hei, bătrâne!"
spiralând privirea în arcuri baroc pronunțate
încât mă voi clătina și sprijini de toate
pe drum, căutând
ieșirea
încercând să-mi păstrez demnitatea ca pe un capot vechi lângă trup
cu mâini tremurânde

(cât de cât
astăzi se vor deschide ca-ntr-o uzină
cu roți dințate sfârtecând
câinii cei mai teribili în viața mea de jivină)