va veni o vreme
când mă voi pierde
în catacombele tale
cu un sărut rece
și o îmbrățișare de gheață
așa cum l-am pierdut pe bunicul
pe ultimul drum

a plecat și nu s-a mai întors
poate prea devreme ca să-i mulțumesc
era un om bun
știa să dăruie bunătatea
fără să ceară nimic în schimb

cu el nu mă plictiseam niciodată
mă așeza pe genunchi
și-mi povestea așa de frumos
că adormeam în brațele sale

dar s-a dus
și odată cu el
a luat o parte din mine

de atunci
l-am așteptat mereu
dar nu s-a întors
nici acum

mi-a apărut odată-n vis
mi-era așa de dor
că am vrut să-l strâng în brațe
să-i arăt cât am crescut
că-i respect vorbele înțelepte
drept povață

n-am avut timp
mi-a zis că-i prea devreme să ne-ntâlnim
și să nu mă grăbesc
c-o să m-aștepte

cu el nu-mi era frică niciodată
era un mare vânător
și s-avânta până-n adâncul pădurii
chiar și-n nopțile întunecate

acolo l-am pierdut
la ultima vânătoare
rămăsese fără cartușe
iar prada era prea mare ca s-o doboare
parcă trăgea cu gloanțe oarbe
nu-i foloseau la nimic

a fost curajos până-n ultima clipă
chiar dacă știa rezultatul
și ultima sa dorință a fost să mă vadă
să-mi zâmbească
și să-mi dea un ultim sărut

am ajuns prea târziu
plecase devreme
dis-de-dimineață

așa cum obișnuia să plece la vânătoare