Pe o cărare, un moșneag
Pășește-n codru la apus,
De dor nestins umblă pribeag
Căci tinerețea i s-a dus.

Anii s-au scurs, trecând grăbit
Stă rezemat de-un falnic pom,
De vremea lungă-i gârbovit,
Fără puteri bătrânul om.

A auzit că în pădure
Găsește lemn uscat de fag,
În mână ține o secure,
Vrea să-și cioplească un toiag.

Și tot mergând, încet privirea
Și-o lasă tristă spre pământ,
Cândva năvală da iubirea
Adusă-n adieri de vânt.

Ca o nălucă gândul pleacă
Când ramurile-i dau sărut,
Pomii golași haine îmbracă
Ca niște doamne din trecut.

Cu lacrimi mici căzând amare
Se udă-al frunzelor covor,
Din amintiri, dulce răsare
Senină clipa de amor.

Dar dintr-o dată el tresare,
Se-aude freamăt de la crengi,
Lângă o stivă în picioare
Ciopleau bastoane mulți moșnegi.

Dă lăstărișul la o parte
Ce-n ochii lui lăsase nor,
Ferindu-se de așchii sparte
Se-ndreaptă către ei ușor.

Își povesteau râzând din viață
Trecând prin timp mai înțelepți,
Cu părul alb, vocea semeață
Sub umbra fagului stau drepți.