Mai sus de mine evoluează viitorul
Mai jos trecutul se adună în stive de zile
În dreapta mea claxonează prezentul
Ce circulă pe autostrada timpului
Cu mașina clipei „acum”
În stânga face autostopul orizontul
Bătut în cuie pe pânza amurgului
Bocancul unui nor gros
Își imprimă urma pe mâzga cerului
Șireturile rupte cad peste oameni
Sub formă de ploi torențiale
Departe, o pasăre se aruncă în incendiul cerului

Un concept sare din minte
Și se lipește de ochiul realității
Sunt plămădit din melanjul de gânduri și stări
Sunt uns cu materie divină și zgură telurică
Disting cu dificultate irizările vieții înzorzonată cu natura
Copacii își taie unghiile de la mâini sub formă de crengi
Și de la picioare sub formă de rădăcini
Își tund părul sub formă de frunze
Și pornesc să-și viziteze rudele locuind în orașe

Cu cleiul imaginației leg absurdul de concret
Din lumină și întuneric se încheagă orizontul vast
Al cunoașterii umplând o sferă a umanității
Fisurată în punctele necunoașterii
Înțelegerea se încheagă în formele contemplației și ale gnozelor
Entuziasmul ia formă umană și țopăie într-un picior
Pe iarba nepăsării încovoiată de greutatea așteptării

În sus se înalță eul cu eflorescențele ideilor personale
În jos are traiectoria non-eul zdrobit de stânca unui ideal incert
Spre dreapta înaintează conștiința murdărită de morți
Spre stânga involuează omul diluat de non-conștiință.