Știi cum e să fii talpa robului când toată lumea îți aruncă spini înainte
îți umplu buzunarele cu făgăduințe stricate
Știi cum e să fii mâinile călăului când în fața ta șade un copil nevinovat
Sunt o fiară domesticită Am spart zidul eternității ca să mușc
din mărul otrăvit
Și iată-mă ți-l duc și ție la gură
Am decis mai demult să nu dorm
Am decis să-mi amputez aripile când am aflat că le am
Am vrut să trec dincolo, am făcut imposibilul, când ei mi-au arătat cu degetul limita
Nu există magie pentru aici și acum
M-am convins că nu am puteri, altfel s-ar fi întâmplat ceva
s-ar fi întâmplat orice
Vroiam să-ți spun că sunt om, poate că și poet, pentru că mă hrănesc de trei ori pe zi cu mâncare și tot de atâtea ori cu ceea ce scriu
Sunt scheletică, nu am nimic special, îmi place rutina
Îmi pierd timpul prin restaurantele în care se dă mâncare puțină în farfurii mari
Colecționez perle, îmi plac mărunțișurile aristocratice,
Port numai argint, sunt lucruri pe care, poate, cândva, o să le distrug
Singura realitate este necesitatea de cald când e frig, pe care tot eu o să le descompun, cine știe
poate cândva o să las totul baltă
O să-mi ard buletinul, diplomele, permisul, orice m-ar putea identifica
și o să-mi arunc tot argintul în lacul acela, pe lângă care ne-am plimbat împreună
și o să fac schimb de haine cu un aurolac
evadând încetul cu încetul în lumea lui

Nu știu în toată povestea asta unde începem noi
Nu mai știu ce replici am eu, de ce mă depășesc mereu tăcerile tale
dinaintea plecărilor
viața mă strivește cu refuzurile ei
am tot ce vreau
și nimic din ceea ce îmi doresc

Mi-aș cicatriza liniile palmei cu ascuțișul unei lame
nu regret nimic din ce am trăit până acum
nu știu cu ce să finalizez, așa cum nu am știut niciodată
cu ce să încep
Vreau doar să visez, măcar să visez momentul în care eu sunt cea care pleacă prima
să nu mai port în mine numai plecările tale