În seara aceasta mi-e palma
umedă de-atâtea semne suave
și de aceea, prieteni, sudalma
se cere în haine mai grave
pentru că nostromul se îmbunase cu ani
de navigație pe imposibile nave,
pânza își cerea dreptul la vânt
și pescărușii se nărăviseră la zborul departe.
A câta oară astrul își schimbase locul
când aburul se risipea sub furia forței
batjocorind sirenele
cu șuier având irizări metalice
în timp ce pe punte se scurgeau
nostalgii de matelot odată cu fumul de pipă:
***
,,Unicul țărm să-l smulg acum din piept,
Presimt o agonie siderală,
De unde-a venit cumplita mea boală
al cărui sfârșit mereu îl aștept?
Dau țărmului meu valori de concept,
Un aur nestins, valoare egală,
Știu că transport întuneric în cală,
Nori pe catarge, dar drumul mi-e drept
Și zbuciumul trece în inimi din val,
Soare în minte, ochi Stea Polară.
Rătăcitor la fel ca o fiară,
Început îmi caut pe oricare mal,
Spasmodicul mers pare marș triumfal,
Schimb însă nesfârșirea pe-o țară!''
***
Se scărpină gânditor în locul
unde cavila îi întâlnise sângele
o singură dată.
(Steaua Alcoor
veghea ochiul chior
al căpitanului
dormind în scârțâitul familiar
al cabestanului
într-un pat princiar)
****
Ce înseamnă furtuna, se întreba, ce înseamnă
altceva decât o plictisitoare intrare în cotidian,
deoarece (jonglă el cu vorbele) așa cum
nu există corabie fără mare,
nu există marinar fără furtună.
***
Dinspre pupă se aude geamătul inerenților bolnavi de scorbut
visând că le cresc dinți albi și puternici.
Dinspre provă, orchestra de negri amatori de fanoane
interpretează dansul cavilelor
numit (nu se știe de ce)
,,Corabia e condusă de noi''
***
Un matelot strigă: Nostromo!
Un catarg strigă: Nostromo!
Barca de salvare strigă: Nostromo!
Cavila strigă: Te urăsc, nostromo!
Căpitanul e în cabină, beat, turtă,
Furtuna se împletește pe arborii goi,
La dracu' cu viața aceasta de soi!
Că farul are lumina prea scurtă
Să ajungă cu una, cu două la noi!
***
Brusc, planeta mi s-a încins cu tropice.