Un poem ca sarea bucatelor, „Cainul”
fratelui Boris… poate-i vorbă de rând
ce spun eu despre el, dar nimic în răspăr
cu ceea ce simt nu spun...

De prea multe ori au venit
"niște martori mincinoși
care m-au întrebat de ceea ce nu știu..."
așa că nu mă voi înhăita cu minciuna
cum se înhăitează la ceasuri fixe
apele cu luna...

Dacă n-ar fi fost Omorul
nu ar fi fost durerea din lăuntru,
și artele, care o au temei,
convingătoare să fie
și durerea, și frumusețea...

Mi-a mânat gândul acest poem,
Cainul lui Boris,
înspre pata de sânge
și înspre Liberul Arbitru...

De ce aceasta, „pata grea de sânge
care trece din tați în prunci?”,
așa cum se întreba robul lui Dumnezeu
Ștefan, și Augustin, și Doinaș,
de ce, dacă El știe
că putem alege și greșit...

Tot acest poem mi-a mai adus aminte
și de o mare răspântie
a gândului și a sufletului meu...

Bunica mea spunea "Tatăl nostru",
înainte de a ne așeza la masă...

Aveam vreo 16 ani când m-am trezit
întrebându-mă „Cine ne duce în ispită?”

"și nu ne duce pre noi în ispită..."
e un verset al Rugăciunii pomenite…

în vremea aceea nu prea erau bucate pentru noi...
parcă pierise și cântecul paserilor…

Nu am îndrăznit să-i cer Bunicii mele tâlcuire...
Ci doar mai târziu, altora le-am cerut...

Mai bine nu aș fi făcut asta,
mă obișnuisem cu nedumerirea mea,
o iubeam, deja, de mult...

Vrând să o lămuresc, am greșit,
A fost ca și cum mi-aș fi dus femeia
inimii și trupului în răspântie,
să-i fie târfă unuia și altuia...

Pe cine iubim, Doamne,
când Te iubim…


Rugați-vă pentru noi...