Dacă tai din tine leagănul
Unor poteci arse, atunci imi lași
Imperativul unui viitor
De șanse lansate, fără plută,
Pe cozile ochilor albăstriți
De praful numărat în catastif,
Ciudat, încă îi mai las să caute
Seminții în zarva de orbiri,
Dar tocmai datorită lor ajung să întretai
Răspunsurile aprinse viilor și morților,
Căci pe ei îi cunoști, chiar mai bine decât pe tine,
Mereu se întrebă fie când se vor naște
Fie când vor muri de setea
Unei metamorfoze prea severe.

Spuneam că tripticul cuvintelor
Are nostalgia frântă de tine
Într-o baltă de zori cutreierată
De zale și de ochii albăstriți
În catastiful mucegăit de praf,
Aici trebuie să îți mulțumesc
Pentru golul din conștiința ta.

Îți sângerezi pietrele și le fărâmi
În neputințele lașe de a fi tu însuți
Acela care se frânge.
Nu ești nici atât de întreg încât
Să poți fi altfel decât cucuta
Noastră comună de a nu putea trece
Dincolo de noi.
Cum am spus, suntem mereu
Colivia propriilor lumi,
Eu visez la nimicnicia probabilului,
Iar tu cauți un schilod cătrănit
Cu obrajii cusuți peste buze
Și pielea de rumeguș.
Parcă la început avea nume în fiecare
Dintre zilele tale,( oare mai știi câte aveai ? )
Dar acum cine i-l mai cunoaște, poate doar el.....

Fratele tău Lihin, mereu alături,
Chiar dacă nu sunt la înălțimea așteptărilor tale.


P.S: Ochii mei albăstriți de praful catastifelor mucegăite
L-au găsit cândva în scorbura timpului, se numea Scop,
Acum mi-a devenit ireperabil nu are domiciliu sau gând de drum,
Doar poteci lăsate pe grumazul vânturilor....