poetii canta-n pustiu durerile lumii,
femei despletite, iubiri
care-au eșuat în derizoriu,
se văd în taverne regi
peste o faună care-i exaltă
și-ascultă muzici divine
din repertoriul unor dizoze
pline de zorzoane,
ce și-au pus inimile la mezat
și vor să le vândă pe doi lei
unor imberbi saltimbanci.

poetii cântă cerurile fără glorii,
fără lună și fără stele,
fură coapsele și glesnele albe
ale copilelor noastre,
surpându-le-n noapte,
parc-ar fi niște nebuni
care fug de dramele
iluziilor neîmplinite.

poeții topesc în cuvinte
mâna albă ā unui bărbat
care deschide rochia
unor frumoase naiade
pentru ā le mângâia corpul
de marmură și de catifea.

romantic mai cântă o liră
pe valurile unei mări de ape
în spumele căreia
dansează femei ritualuri bahice.
nebunii poeți fug
să nu-i ajungă din urmă
mătăsurile în care sunt înfășurate
doamnele imaginate de ei,
fără candori diluate
în cineștie ce alchimii
din epoca rococo.
deși în ochii lor s-au adunat
arbori de raze de tristețe,
încă mai cântă
canțonete demodate, pline de dor,
în boeme lăcașuri
la ferestre bolnave de întuneric.

amintirile lor vor începe să ningă
peste iernile noastre cu viscole
și cu jumătăți de vise neimplinite
și ne vor aminti că fotoliile
pe care ne-am iubit femeile
s-au destrămat
în întunericul aspru al nopții
È™i n-āu mai rămas
decât niște amărâte de zdrențe
cu care vom șterge praful
din sicriile goale…

criminalii aleargă după poeți
să-i masacreze
pentru că i-ā minÈ›it
că Paradisul lui Dante
e undeva între stele și dor,
între vis și realitate…

mor și poeții pe ruguri de trandafiri
doborâți de iubiri neîmplinite
într-un nord de fiord.
mormintele lor sunt mausolee
la care vin să se închine
fluturii care le dau ocol,
crezându-i flori de câmp
risipiți peste cristaluri cerești
în mansarde de nori.
e-atâta tristețe-n poezile lor
și sunt atâtea lacrimi
încât nu mai trebuie citite
de toți derbedeii lumi
ca pe niște banale scrisori de bordel:
poeziile lor
sunt șerpi somnoroși
care ne rod inimile.
2008