M-am prăbușit în tine,
Gând cu treptele sfărâmate
De prea multe așteptări,
Neîntâlnite în priviri.
Acum, când frigul ne macină
Obrajii, dornici de atingere calină,
Îți răsar în mâini spini
Crescuți din ofrande înroșite
În petale;

Renaști stacojiu în aburi,
Râzând condensului din noi
Neghiobia risipirii în taine,
Iar pașii ne crestează căderi
De soartă printre ochii însetați
De privire;

Vânturi tenebroase ne alungă
Sărutările în sunetul reverberat
Metalic în așchii de necreate amintiri.
Ne închidem în clepsidră,
Spărgându-ne timpul în picuri
De cuvinte și ne granulăm,
Vărsându-ne întregul pe maluri
De marmură;

Clepsidra s-a spart, aprinzând
Drumuri în neantul de stele....
Atunci am redevenit tu, eu
Și ofranda de spini;

Ti-am spus să stai să ne culegem privirea,
Pentru a o șlefui de praful cărărilor
Paralele în neîntoarceri.
Ne-am oprit într-un intermediar
De treceri, cusut în lumini sferice..când...
În tine treptele mi s-au aprins în formă,
Legându-mi de picioare calea dinafara
Prăbușirii mele;

Mi-ai spus:
În mine a rămas molozul căderii tale,
Dar în tine a rămas golul trecerii mele.
Ramuri de negru înveșmântate în roșu
S-au pornit în atingeri, iar spinii
Ne-au sfărâmat carnea în sentimente,
Atât de crude încât s-au coagulat
În sfera luminilor intermediare.
Mâinile și-au traversat fiorul
Unui ultim gust de piele
Și ne-am rupt în două trupuri:

Eu, am rămas uitând căderea în tine,
Dar mi s-a născut
Credința urmelor de spini.
Tu ai rămas purtând
În tine molozul prăbușirii mele,
Dar ți s-a născut
Credința trandafirului
Cu parfum de nevedere.