Cândva, am oferit buchetul de văpăi al dragostei,
Icoanei mult visate-n tinerețe...
Venerei, femeii ce mi-a fost sortită mie.
În schimb, mi-a dat din focul ei doar un crâmpei,
Ca un „bonjour”... salutul de binețe,
Uitând s-aprecieze-a florilor gingășie.

Am încercat apoi de multe ori să-i recâștig iubirea
Muncind cu zel spre fericirea noastră;
În fel și chip cătam... în van... tandrețe și alint.
Am hotărât atunci exilul dragostei, de-a pururea,
Pe blânda Insulă-a Tăcerii, castă,
Cu gândul de-ai găsi acolo cald și sfânt mormânt.

Prezent am fost... și-nmormântat cu ea-n acel ținut străin
De abstinență și-așteptare lungă...
Am tot sperat... și sper ca dragostea și dorul tău
Să crească în amploare,-apoi să le unești cu-al meu destin.
De fericire, dorul meu... să plângă,
Iar dragostea-mi să-nvie,-alături să îți stea mereu.