obrazul tău de kalimeră și ochii tăi, castane-n lac,
atrag privirea de ventuze a unui chipeÈ™ fofilac,
în timp ce treci, ca pana ciorii, scriind cu pașii tăi ușori
cercuri de zâmbete-amoroase și cantilene de fiori.
îți dau o mână și mi-o strângi cu degetele tale moi,
pășim pe-asfaltul plin de flegme și grămăjoare de gunoi.
la semafor, culoarea verde a apărut demult, dar tu
aștepți s-apară cea albastră din clipa care te pierdu
în ochii mei, avizi de tine și de culori neinventate,
prea limpede pulsează-n ei fiori din vremuri minunate.
pășim alături și castanii rămân cu ochii după tine,
până te-așezi pe-o bancă verde, cu urme clare de botine;
privești perechi după perechi cum trec pe-alee-n pas domol,
croiala hainelor găsite prin galantarul vreunui mol.

cerneala verbelor se-așterne, acum, pe pagini din trecut
și știu că n-oi mai fi cu tine, că-n vocea mea se tot ascut
cuțitele-ndoielii triste, sfârșeala unui ceas pustiu.
de-acum, pierdută e scânteia și nu voi vrea să te mai știu.

(din vol. "Atelierul albastru")