Vântul umed deschide fereastra cu stropi pe obraji,
se trezește, se pipăie, Sunt încă viu, își zice
și se culcă la loc.

Când orașul său natal devine un fel de Madrid
în care de trei zile numai plouă și plouă,
se încruntă și nu vorbește cu nimeni,
când de fapt adoră ploaia, dar nimeni nu trebuie să știe asta,
și el doar clipește,
clipește cu ambii ochi odată,
ca două uși care se închid și se deschid.

Când stropii par să se fi angajat să facă zgomot,
mult zgomot,
cântărește tot ce a știut până acum, dar
dimineața certitudinile se învârt ca fulgii în viscol.