Privit-am înapoi de jos în sus,
de dor, spre tine,
vedeam doar satul între nori
ascuns, sub valuri.
Fără vuiet, norii m-acopereau;
mergeam ca orbul,
deși ochii vederea o aveau. Cum?
N-aveam habar.

De sus în jos, alene-n coborâre,
gândind la tine,
nu observam... eram în nori cu capul
și-ncepuse ploaia.

Din gândul meu, udat de stropi mărunți,
îndat-am fost trezit.
Zadarnic zeci de semne-Autostop.
Mergeam pe drum, pierdut, plouat,
asemeni unui câine
și nimeni nu oprea văzând român
pe drumuri.

De-atâta disperare simțeam noduri în gât...
adânc oftam, degeaba,
căci tu rămas-ai tristă lângă geam,
cu fața plânsă.

Nenumărate zile tot disperat am fost,
fără a ști ceva de tine,
deși noi doi eram legați c-un fir
de borangic.

Și zile multe-au tot trecut pân' disperarea
plecă lăsând speranța-n viața mea.