N-am reușit să mă desprind de mugurii vineții...
Mi-aș fi dorit să fi putut atinge
măcar cu un deget “Roata Olarului”
și n-ar mai fi existat sub tamplele mele suicidul.
N-aș fi sosit la acest ospăț...
la cina otrăvirii mele,
în acest spațiu alarmant,
la acestă trudă torturantă.

Mi-e frică de acestă apocaliptică furtună.
Mă tem că-mi va lăsa în lacrimi țărână.
Mă caut, mă privesc
și mă-ndoiesc că aș mai putea respira
goana împletirilor de idei.
Mă tem că mă vor învălui cețurile dense.
Iar lumina destinului meu
se va retrage-n adâncurile infernale
și mă va topi absurditatea.

Am să fac plecăciuni până sub pielea Ursului,
pentru un strop de vis imaculat.
Și ce rămâne?
Ce rămâne de zis,
când un nume altoit
râvnește până și la ultima picătură de gând abraziv!?
Am depus câinilor o cerere,
pentru o bucată de pâine uscată,
sosind la masa lor.
Și mi-e frig până-n suspinul somnului
așteptând să-mi duc zorii sub conștiința mea implinită
căci doar un ucigas de iluzii
mă mai poate salva.
Nu se va astepta la o presupusă reverie și nu va ști
că o mișcare necontrolată il va scoate din minți
și-am să-i cunosc neliniștea.

I-am mai privit sub ochi,
pentru ultima oară.
Am simțit cum se deschide Iadul,
mi-a trecut securea morții pe sub tălpi,
iar aripile mi s-au împietrit de uimire.
Se învart de-atunci,
prin deșertăciunea roților de foc
si zbaterea lor împarte căldură.

Nu mă mai tem.
Am atins cu tâmplele “Roata Olarului”
și m-am găsit...
și mă privesc...
și mă respir.

Adevărații filozofi
nu sunt criminali.
Ei nasc idei și nu ucid speranțe...
ele mor ultimele!

Miniaturiștii universului meu torturant,
m-au salvat.