în brațele tale stau liniștit într-o cadă cu apă
inima mea nu mai bate ca un poem gol
poți să o așezi pe un cearșaf pe care vântul îl duce
pe ramuri cu fluturi abia ieșiți din muguri
și să o dăruiești unui suflet tatuat

te sărut când adormi lângă oamenii de zăpadă
și părul meu de pe față adânc te înțeapă în vis
mama îmi spune că bărbații lovesc cu barba
singurătatea pe care femeia
o ascunde după fiecare naștere
în chipul ce se ridică matur peste tot

fericirea își închipuie că mă prinde desculț
prin trupul tău ca pe un curcubeu
în două ceruri rostogolindu-se între amiezi și sâni
în timpul acesta umed sub privirea-ți mădulară
îți voi arăta cum e să alergi
prin întunericul ce zvârcolește țipătul

în brațele tale zorii dezrădăcinează
orbirea crudă ca un miracol
cred că nu ar fi rău să închidem televizorul
și să bem încă o sticlă de vin
adusă din grădina tatălui meu
să scriem pentru contemporanii ce respiră adânc
și cald poemul coborât din labirintul
cailor cu ceasuri perpendiculare