Cum aș putea interpreta tăcerea care mă doare?
De ce mi s-au adunat atâtea valuri,
să-ți înnece chipul în marea cea moartă,
iar țărmurile ți-au oprit numai cuvintele?

De ce ruinele mă scutură de frunzele toamnei
și-n adăpost doar eu și zeii adormim?
Clipele rămase se roagă pentru mine,
iar tu iubitul meu,
de ce nu-mi dai puterea poverii îndoită să o port?

Tot ce fusesem eu, am ars pe rug în zorii dimineții,
doar palmele scobite-n popasuri de lacrimi și durere,
le-am ridicat spre cer.
Zeii tăceau, durerea se adâncea mai tare,
ca o sunătoare tristețe adusă de ape curgătoare.

Măturam așteptarea, ceas după ceas.
Chipu-ți de lemn ca o dungă în valuri, departe plutea,
și creștea ca un zid de uimire peste uitare și lacrimi.
Ah, tăcerea aceasta mă doare înainte!




11 ianuarie 2010