încec să-nțeleg cuvintele ce mi se tot spun
dar e greu ele vin precum o cascadă
și se lovesc de mintea mea
precum niște bolovani din roca cea mai tare

păstrez liniștea păstrez ceea ce pot înțelege

de ce e atât de greu să ne-nțelegem
când cu toți suntem de aceiași specie...
mă lovește deznădejdea uitarea
lacrimi de mărgăritare mi se rostogolesc pe obraji

e mai indicat pustiul fără cuvinte
mișcarea pleoapei în tăcere
un simplu gest nevinovat
pentru a-țelege așa de multe
în locul miilor de cuvinte
din care nu înțelegem nimic

privesc spre trecutul din care n-a rămas decât o amintire
privesc în prezent nu este nimic de remarcat
privesc spre viitor și văd aceiași umbră palidă
ce pășește fără țintă înspre nimicul infinit

să mă gândesc la tine cel ce-mi vorbești
îmi vine greu căci nu te-nțeleg
prefer liniștea sigurătății ascetice
decât mulțimea de oameni gălăgioși și neînțeleși
prefer moartea mai presus de viață
prefer mormântul rece și umed
mai presus de vile sau palate
prefer să mă alătur stelelor reci
decât să fiu un neînțeles pe pământ
prefer să merg în infernul blestemat
decât în paradisul prea pur pentru mine...

sunt doar cuvinte
nu sunt mai mult de atât
sunt sentimente gânduri speranțe...