Am putea să stăm pe întuneric,
eu și cu viața mea,
cu veioza stinsă
ținându-ne, totuși, strâns de mâini
ca nu cumva să ne pierdem
în orbire.
Ai putea să închizi toate luminile orașului,
să spargi toate becurile
de pe strada mea,
toate lămpile apartamentelor obscure,
în care zac aceleași lumi alternative.
Poți să mă cuprinzi cu tot trupul,
poți să mă strângi dragul meu,
oricât de tare dorești.
Cărbunii din mine
nu așteaptă decât flacăra
ce are să-i aprindă pentru totdeauna.
Ai putea să mă zidești ca Manole,
într-o preasfântă biserică
deși, o știi și tu, nu sunt o cărămidă
de calitate.
Cărbunii din mine
nu așteaptă decât flacăra
ce nu poate să-i stingă niciodată.
Veghez pe-ntuneric de ceva vreme,
eu și cu viața mea,
cu țigările mereu aprinse
ținându-ne, totuși, strâns de mâini
ca nu cumva să ne stingem.