În sala scaunelor goale,
Ce multă lume stă-n picioare
Și ce bezmetici avocați
Cu legile parcă certați.

Doar el pe banca mea, în spate
Judecători ce-nting în noapte
Pene de corbi în călimări,
Pline de smoala unei stări.

Scriu la procesele verbale
Și câte vorbe scriu și-s goale,
Apărătorul meu etern
E doar bătrânul dintr-un tren.

În sala scaunelor reci
Cu babe, vraci și lilieci
Eu, TOMA, sunt necredincios
Bătut cu pietre pân-la os.

Iar prin ferestrele de lemn
Cum suflă crivățul etern,
Mă-npinge-n față-n boxa grea
Și pompier e lacrima.

Iar ANA, sfântă, e-n arcadă
Zidită-n templu, promenadă,
Turiști, păienjeni, lilieci,
Zidită-n templu e pe veci.

E un aprod acolo, stern,
E avocatul meu etern,
Cu semne disperate, iată,
Mă ia în brațe și mă ceartă.

Și mă prezintă tuturor
Ca pe strâmtoarea din Bosfor,
Ca pe o insulă de dor,
Ca pe albastrul apelor.

Își trage greu din piept cuvânt,
Ar vrea să spună că nu sunt
Că vinovatul este vânt,
Sau crucile de pe mormânt.

În sala scaunelor scrum
Și cum aplaudă acum
Sunt câte vrute și nevrute,
Sunt mâinile din coate rupte.

Și mă arată ca proscris,
- E TOMA nopților de vis
Și pielea cum și-o zgârie
Fără cuvinte-acuma e.

E mut din naștere, vă spun
E avocatul meu postum,
E TOMA, nașterea din ei,
Ce apărare de doi lei!

Și judecata este scrum,
Bătrânul orb, puțin nebun,
În sala scaunelor goale
Cu lanțuri prinse de picioare.

Și vrăjitoarele mă pun
Să zbor pe bule de săpun
Iar ușile îmi sunt deschise
Doar către visele ucise.

De ce-ntrebați triști anonimi
Ce taie coasa printre spini
Ori nu vedeți acel amurg
Cu visuri ce sclipesc pe rug?

Ori clown, ori rege în grădini,
Același fluture te paște,
Același zâmbet de canini
Privind la floarea ce se naște.