încadrată într-o boxă barocă
vocea de bătrânică smerită
care nu ratează nicio duminică la biserică,
- încă necunoscută -
ar suna destul de marfă
dacă aș ști că e vocea ta,
- deși aș fi dezamăgită de cum ai evoluat -.
vocea este suportul uman
cel mai apropiat mie.
m-aș îndrăgosti de voci
dacă ar fi permis
și moral,
însă de cele mai multe ori
nu corespund în dorințe
cu trotuarele și cu ușile de biserică,
și stilul ăsta epistolar ar fi oricum
prea puțin stilat pentru cerințele unei voci:
timbru de jaguar, uneori de rândunică,
înălțime de stâncă din filmele grecești,
durata unei povești de adormit copiii,
intensitatea unui braț feroce de felină matură
și toate necesitățile sale care vor crește în timp.

un caz particular e
zgomotul iubirii.
nu cred să aibă nicio cerință aparte.