cu picioarele încrucișate îmi țin capul între pumnii încleștați
inima-i un arici sau o Floare-de-Piept
fără vene am escaladat această coastă pustie
am pornit în zori de acolo de la cotul sângelui singurul loc
în care roșul dispare vederii

mai sus de aici nimeni nu poate să aprindă focul
umezeala e cerul iar lemnul inexistent
doar Cântecul Rătăcitorului mai răzbate printre fire de barbă
o baladă de nimeni cântată până azi:

„Măcar un picior voi mai avea cu mine
Când voi ajunge pe creastă
Măcar o talpă sau ultimele degete vor topi gheața
Când voi ajunge pe creastă, Căci voi ajunge
Acolo unde drumul se termină brusc.”

dar într-o liniște atât de nevăzută
vântul are dinți de vulpe polară
nu mușcă nu dă ocol nu urcă nu coboară –
urinează pe arici și așteaptă

noapte se face între doi pași