Știu doar cum arătau mîinile tale
- puținul real cu transparența unei mănuși strîmte
în fiecare dincolo ce ne aparține -

de cîteva ori ai oprit ceasul
(dacă iluzia se termină
cui o să ne mai cerem înapoi)
voiai să ținem insomnia între piepturile noastre
moartea albă s-a risipit ca o ninsoare continuă

diminețile au rămas literele unei mașini de scris
încercam atunci să inventăm un limbaj
după conturul întîmplării

tăcerea e ploaia ce mă udă pînă la piele
din necesitate mă acopăr cu incertitudini
mișcările înapoi ale buzelor mele uscate
pentru a-și aminti care din vise n-a fost rostit