m-au întrebat reporterii ce viciu am
și le-am spus că dimineața și seara
mă îmbrac în piele de om
și imit gesturile lor
cel mai mult îmi place, le spuneam,
să râd copios atunci când mă mint că am un servici
și că duminica trebuie să stau sub o turlă.

apoi m-au rugat să le spun cum sunt când nu port piele umană
m-am fâstâcit,
oamenii sunt atât de mici când sunt priviți cu ochi mari
încât mai bine se simt câinii
atunci când speră la o pătură sub scară.
am răspuns putred
că sunt ca un abur de cristal ce iese dintr-o oală clocotind,
o haină roasă de molii într-un ev mediu fandosit,
evident n-au înțeles.

ei știu că există un salon
în care merg toate sufletele, spre camere speciale
rezervate pentru fiecare
și că sunt întâmpinați de inorogi și feciori cu stele în frunte
am vrut să le spun,
că îi adăpostesc mereu în lume ca într-o chilie de călugăr
și că le țin de cald de crăciun,
dar se înserase.

trebuia să îmi iau pielea de om.