apele se izbesc de mal
își întind brațele păsărilor
să le ciugulească resturile de luciu
rămase în palme
nici urmă de zbor acum
doar cerul și trupul meu ce se desface
ca o prăpastie chemând toate pietrele
să alunece în el
ascultându-le geamătul
așa până când ne va acoperi prima zăpadă
oricum stelele vor cădea
continuu peste noi nescoțînd niciun sunet...