liniștea este un avatar al durerii.
zi de zi, în marile orașe, liniștea dispare sub dușul rece al fiecărei dimineți,
cînd sângele proaspăt se desfată sub pielea moale și frumos mirositoare.
îmbătrânesc odată cu televizorul,
firele lui albe străbat decolteul lui liz și vaza cu flori
fără ca jhonny să reacționeze în vreun fel.
ale mele se cuibăresc în culcușul de paie unde hibernează liniștite până la următoarea ploaie.
bătălia supremă se dă în fața oglinzii, câștigă ridurile care se ascund cel mai bine sub aceeași piele moale și frumos mirositoare.
tocurile sunt veșnic lipsite de maniere: scuipă praf și mucuri de țigară,
lăsând urme adânci, ca și cum orice drum le aparține.
intersecțiile principale par la prima vedere niște uriașe coșuri de rufe,
bine îndesate și pregătite pentru a fi răsturnate în mașina de spălat.
a doua la dreapta, singurătatea rămâne ghemuită într-un colț al portierei, așteptând și ea următoarea comandă.