Aveai acea aură pe care o simți
pe șira spinării când te prind părinții la dulciuri.
coșuri fumegânde
pe brume uitate
flori de gheață
pe lacrimi
și iriși.

Sub coiful de vâsc îți ascundeai totdeauna
sentimentele ca niște hoaspe volatile
gheața uscată încăpu într-o palmă
și ea, cu zațul de cafea
păta în adâncuri
lumina ochilor
cu alți ochi.

Nu tu ai fost cea care alungai ceasul peren,
Care cu chiu cu vai strigai luna să brumeze iară?
Scelerații din târg te-au iubit doar o noapte
Apoi cârlig de rufe se făcu luna
Și plouă cu fum aproape o zi întreagă
Neștire și somn.