A fost o taină necitită-n urbe
Cu-n el și cu o ea, cândva, demult
Când zeii își găseau în linii curbe
Sorocul ce și-acum îl mai ascult’,

Când, dedesubt, în codri, pe-nserat
Se pomeneau mânați de Caru’ Mare
Mușcat de-argintul ei privea miscat
Cum se revarsă din firide în ciopoare

Lincși bătrâni codindu-se, pe graiuri...
Neauzite câte sunt în Babilon.
Iar berzele-adormite sub coclauri
Visau, venind pe Nibelungi, un Eon.

Purtat din triste depărtări, târzii...
Își dezgoli privirea și-i suflară
Noroacele din ghindele-arămii
Ca mai apoi s-o vadă iarăși, iară...

Și cu izvorul să suspine în ison.
Era închis de pecetea nocturnă
Și mângâiat de lună ca un son
Nădăjduind speranța de pe urmă.

La imputarea ruptă-nspre zenituri
Făgădui un loc, ascuns. Nu sobă!
Să ardă el, cumva, neștiut în simțuri
Mai nevăzut ca praful de pe tobă.

Și dus la ceruri, așa cum îi fu vrerea
Dar nu văzu ce-i arde dedesubt
În miniaturi pictată este vremea
Și rosturi neînțelese, cu tumult...

Iar ea, rămas-a colo adormită
Lumina ei ca ruptă dintr-o stea
Dar îi vestea din taina-i nerostită
Un dor uitat din el o mai chema.

Trecură anii sorții, se scriseră psaltiri
Se așternu tăcerea pe carii și pe muguri
Și încă plăsmuiesc regatele prin firi
Și se topesc în beznă ogrăzile pe struguri,

Și curg în șiruri albe, nevăzute
Lăptucii vremii tremurând abia
Acum se mai disting printre cucute
Doi sori cu ochi de catifea.