O adiere printre pomi și liniște,
raze de stele, prea multe pe cer
pătrund printre ramuri, dureroase fâșii,
câtă tăcere doarme pe frunze
și nu știu de unde-ai să vii.

Iarba sub pași suspină ca o amintire,
spre unde mergem fără stropii de rouă?
Binecuvântată fii, ca-ntr-un altar
unde lumânările ard câte două.
Parcă te simt, pădurea-i prea multă în jur,
fluturi cu aripi albe despică un gând,
Nu mai știu dacă pe aceeași cărare
mă așează destinul la rând.

Ar trebui să ne oprim, să ne mulțumim cu noi,
deasupra cerul e singur, cu prea multe stele
care apun, nelăsând să treacă vreodată
lacrima unei păsări, uitată cândva printre ele.
Atinge-mă, eu nu mai calc iarba, mi-e teamă
clipele mele demult au trecut,
poate mai visez încă o-ntreagă pădure
și roua care pe genele mele-a căzut.