poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-10-28 | |
Pe locurile din spate stau Dana și Andrei.
Eu stau pe scaunul mortului. Sunt două geamuri deschise și vântul sună îngrozitor. Buzele se întredeschid și din guri nu iese nimic. Acum un minut, Andrei povestea despre ultima misiune în spațiu, despre căutarea apei, și a vieții, și a inteligenței. Extratereștrii suntem noi, NASA! Mai ales când plouă și alergăm sub umbrele suntem extratereștri, mai ales când facem dragoste suntem extratereștri! Când mâncăm și când bem, dimineața și seara suntem extratereștri. Și la prânz suntem extratereștri, NASA! Și tu cauți ca proasta! Vântul sună îngrozitor prin geamurile deschise. Buzele se deschid, limbile mișcă și din guri nu iese nimic. Brusc am devenit foarte tristă. Și dacă vreau să schimb ceva, și dacă aș sări acum. Cineva o să mă întrebe "Nu ești fericită, nu-i așa?" "Nu, nu sunt fericită!" Aici nu sunt animale fantastice și câmpii verzi, ci nesfârșite deșerturi acrilice și clădiri înalte de staniol din care soarele ne ricoșează în cap. Aici sunt fabricile dezafectate ale omului nou din care țiganii fură fier. dacă le privești vor țipa. Andrei a ațipit cu capul pe umărul Danei, Dana a ațipit cu capul dat pe spate și gura îndredeschisă. Mă întorc la fiecare 5 minute să le urmăresc ochii cum se mișcă spasmodic sub pleoape. . Apoi drumul a început să o ia în toate direcțiile - serii nesfârșite de curbe la dreapta, apoi la stânga la dreapta, la stânga până nu îți mai pasă. Am pus mâna pe coapsa caldă a Ruxandrei și am făcut semn să oprească. Dana și Andrei dormeau în spate și nu mi-am putut stăpâni ideea că amândoi mă visează în cele mai vulgare ipostaze. Ruxandra nu a întrebat nimic, ceea ce m-a salvat - spun întotdeauna că mă simt rău și apoi mă prefac de rușine până capul zvâcneaște. Aerul încă rece și întunericul încă viu, iar eu mă grăbesc și acum din dormitor la baie și aproape sar cu degetele pe întrerupător. Las lumină în dormitor, pășesc atentă prin crepusculul unde lumina aproape se pierde în hău, aprind în baie și revin să o sting în dormitor. Nu are importanță. Uitasem de ce am cerut să oprim. Important e că ea nu a întrebat nimic. Ce crezi tu despre mine, Ruxandra? Ce vrei tu cu mine? Ochii lor nu mai mișcă, stau cuminți sub pleoapele moi. În oglinda retrovizoare întunericul, respirația Ruxandrei e calmă. Atunci am observat și primele raze ale soarelui și, fără nici un zgomot, la marginea drumului s-a ivit o pădure de mesteceni.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate