Pe scara asta de fum albastru eu doar cobor.
În mână am cântarul ruginit și ochii acoperiți cu vinovății.
M-am învățat să te respir între soare și lună,
tușind alergic la privirea ta sticloasă.
De ce nu mă oprești între mâinile tale?

Ultimele noastre silabe mai ard mocnit
pe masca de faun falsificat de autor;
eu, ecorșeu de suflet imaginat
pe un piedestal de spațiu contorsionat.
De ce nu ai îngenunchiat la ispita credinței?

Răbdarea a cântat de trei ori,
dar câinii se gudură la picioarele tale.
Curând, incertitudinea va naște gemeni
chiar în patul tău de iluzii.
De ce ai grimasa de înger alungat?

Mai cobor o treaptă, spre ziua de mâine.
Miroase a cadavru de timp contemporan.
N-am bani să-mi cumpăr victoria răsăritului,
iar pomana întâmplarii este un măr otrăvit.
De ce mai locuiești în mine?